Scriu pe fugă…
Nu, nu la figurat.
La propriu.
Scriu în timp ce alerg…
Tastez, în minte, în timp ce fug prin viață.
Timpul mi-a spus că nu are timp de pierdut…
Știam asta…
El nu se odihnește niciodată.
Și este mereu neobosit.
Ar fi bună rețeta sa.
Cu toate că, uneori, pare că prinde viteză.
Doar pare…
El este mereu constant.
Cred că asta ar trebui să învățăm de la el.
Să fim constanți.
Nu-i simplu, dar se poate.
De multe ori…
Ne luăm la întrecere cu viața.
Uităm că ea are prioritate!
Alergăm spre serviciu, piață, gară…
Dar spre fericire…
Spre ea de ce nu alergăm…!?
De ce nu ne grăbim să prindem și trenul în care se află ea…?
Trăim doar pentru a putea spune că existăm?
De ce să nu trăim și pentru a putea spune că suntem fericiți…?
Intrăm în relații doar pentru a avea pe cineva alături….?
De ce nu o facem pentru că, acel cineva, chiar reprezintă CINEVA pentru noi?
Fugim de singurătatea trupească, dar de cea sufletească…
De ce nu o facem?
Alergăm prea mult…
Pentru puțin.
Și nici măcar nu slăbim.
Dacă nu la kilograme, măcar la nefericire.
Dacă ne-am tot antrenat atât, aș spune să folosim condiția fizică… și în alte scopuri.
Să fugim de necazuri, și să prindem fericirea aia care stă la semafor, chiar și când se face verde, așteptând să ne dăm seama care sunt lucrurile cu adevărat importante în viață.
Dietă pentru nefericire…
Sună ciudat…?
Posibil!
Mai bine zis, atipic.
Dar, cum ne dorim să slăbim trupul, de ce nu am face asta și cu nefericirea.
Credeți că ea nu-și dorește să aibă cubulețe pe burtă?
Ba da!
Ar arăta cam așa:
(ne)FERICIRE.
Fii primul care comentează